Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu

Cât de greu este pentru o persoană cu minte ascuţită, cu înţelegere cuprinzătoare şi cu multe cunoştinţe să păstreze smerenia şi simplitatea! Să nu voiască să facă paradă de cunoştinţele sale, să nu îi placă să biruiască în cuvânt, să nu se izoleze într-o sferă înaltă, rece şi abstractă a “ideilor”, oricât ar fi ele de adânci, profunde şi teologice… Cât de greu este să nu te simţi superior, să nu dispreţuieşti pe fraţii mai mici şi mai “proşti”, mai “inculţi”, să nu te simţi nedreptăţit pentru că nu eşti “promovat”, că nu se vorbeşte de tine atât cât ar trebui, că nu îţi sunt recunoscutele calităţile şi meritele…

Mircea Vulcănescu este acest atât de rar caz de înţelept creştin care nu a pierdut niciodată simplitatea şi blândeţea inimii. În mod special, se regăseşte în evocările despre el căldura afecţiunii sale sincere, curate şi dezinteresate. Mireasma unei blândeţi care venea dintr-o inimă pârjolită, la un moment dat, de suferinţele deznădejdii, şi înviată apoi de atingerea Dumnezeului cel Viu. Prietenul său bun, Emil Cioran, înainte de a pleca în exilul său în ţara străină a nihilismului, îi scria cu un astfel de dor:

De multe ori, în crizele de urât ale inutilităţii mele pariziene, m-am gândit la tine şi-mi spuneam: Mircea Vulcănescu ştie toate şi este totuşi un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistenţa la afurisenie. Se prea poate ca să fi făcut o experienţă reuşită a lui Dumnezeu – pe când eu, de câte ori m-am apropiat de El, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia Fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruţător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău!

O blândeţe care învăluie printr-o dragoste discretă, care cheamă, dar nu sileşte, care încălzeşte şi hrăneşte inima aproapelui într-o îmbrăţişare răstignită. Ca demnitar, a înţeles să slujească poporului său cu preţul vieţii. Aruncat în temniţă, nu a încetat să ridice conştiinţele şi starea de spirit a fraţilor de suferinţă prin revărsarea îmbelşugată a înţelepciunii sale, în ciuda torturilor cu care era “răsplătit” ori de câte ori era descoperit, devenind un adevărat apostol al temniţelor. A căutat să aducă o fărâmă de căldură omenească celor care erau prea fragili pentru a rezista în întunericul şi umbra morţii din închisori. Pentru toate aceste mărturii, chipul cel din adânc al lui Mircea Vulcănescu ne apare nouă ca un chip al blândeţii muceniceşti.

Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui! Acesta este un vers al poetului Rilke, transcris deseori de Mircea Vulcănescu. Despre sfârşitul de martir aflăm chiar de la fiica sa, Sandra Vulcănescu:

Dragă Işta (Ştefan Fay. – n.n.),

În anul 1952, Tata a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea din Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

În acea vreme regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coşmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei: bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuirea cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întuneric şi în umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă.

Într-una din zile Tata a fost scos din celulă cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc. 

Tatii i-au rupt o coastă care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16 zisă „Neagra”, o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi.

Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi frecţionându-şi spinările unul altuia până ce, răpuşi de oboseală au fost nevoiţi să se întindă pe jos.

Atunci Tata le-a spus:

„Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe trupurile noastre”.

Aşa au făcut. Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţa din acea groaznică încercare.

Fiind readus la Aiud unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, pe fondul de pneumonie, Tata s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins în chinuri, la 28 octombrie al aceluiaşi an.

Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniţă, şi este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei, Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deţinuţi torturaţi, printre care fusese şi Tata.

Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc pe un laborant tuberculos ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că era Tânărul pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl luaseră în braţe spre a-l salva de la moarte.

Cu aceste rânduri triste, te sărut cu drag,

Sandra.”

Despre sfârşitul lui Mircea Vulcănescu există şi relatarea unui martor ocular, Nicolae Crăcea:

În spatele bucătăriei de la închisoarea de la Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau. Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătusele de mâini. Cu picioarele stăteam pe patul de şipci, în poziţie verticală. Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie. Avea o biciuşcă specială din oţel, lucrată frumos, artistic (…). Loviturile erau aplicate de sus în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii (…) Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază să le vină rândul (…). 

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea se terminase şi acum zăceam aruncat într-un colţ, pe jos. La rând era el. După ce l-au torturat, pentru a nu ştiu câta oară, prin bătaia pe tot corpul a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi-n stânga, ca o minge legată cu sfoară trasă de un copil zglobiu. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez… Îmbăindu-l cu apă rece, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Ştefan Fay:

Au rămas de la Mircea Vulcănescu patru vorbe cu valoare de testament. I-a fost dată să zacă la “neagra”, cu spatele întins ceasuri întregi pe ciment ud. Ieşind din groapa aceea dantescă, el a ştiut, prin toată febra care îi cutremura trupul, că pentru el sosise sfârşitul. A cerut câtorva deţinuţi de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să doarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în faţă, aşa cum privise drept în faţă toate binecuvântările şi blestemele vieţii. Şi a spus atunci acele patru cuvinte:

– SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!

Poate că cei care-l vegheau şi au auzit întâi aceste vorbe au murit în închisoare, după el. Vorbele însă au trecut de la om la om, au circulat între deţinuţi, au ieşit în lume, au colindat ţara, au ajuns în străinătate, au fost consemnate de prieteni – Noica, Eliade, Cioran. Cine le-a auzit întâi nu se mai ştie. Dar ele au rămas şi-n ele prindem ecoul blând al Gheţemanilor.

(Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/29/taina-mucenicului-mircea-vulcanescu-chipul-hristic-al-un-alt-iov-al-romaniei-secolului-al-xx-lea-ii/)

Mai cititi: Mircea Vulcanescu- crestinul in lumea moderna

                   Fericitul martir- Mircea Vulcanescu